Câteodată, aş prefera doar un “Bună, ce faci?”
December 6, 2011
Eu şi…cafeaua mea de dimineaţă.
December 6, 2011

Da, cizmarul nu are papuci!

Atunci când afli meseria unui om pe care îl respecţi, te gândeşti cât de grozav poate fi pentru el. Cu siguranţă nu are probleme în domeniul respectiv iar tot ce face este direct proporţional cu fericirea lui.

Garderoba unei croitorese trebuie să fie spectaculoasă! Cu atât de multe haine croite, cu siguranţă ştie cum să se pună singură în valoare iar apariţia ei la diferite evenimente nu va trece niciodată neobservată. Tatăl colegei mele este bucătar-şef la un vestit restaurant. Nici nu vreau să mă gândesc ce delicii sunt aşezate în fiecare zi pe masa din bucătăria lor. Mai mult, tatăl vecinului meu este şofer pe autocar şi cu siguranţă a văzut cam tot ce se putea vedea în Roma. Eu de ce nu am norocul acesta?

Sunt foarte puţine cazuri în care aceste lucruri chiar sunt adevărate. Atunci când lucrezi zi de zi pentru ceilalţi, nu prea mai ai timp să faci acelaşi lucru pentru tine. Sau când ajungi acasă, eşti mult prea obosit să acorzi aceeaşi atenţie detaliilor care te fac atât de apreciat în domeniul tău. Croitoreasa va prefera să îşi facă haine simple, comode, sau, calea cea mai uşoară, să le cumpere. Bucătarul va lăsa în sarcina soţiei gătitul în casă. Şoferul nu are voie să îşi ia în cursă membri ai familiei şi de cele mai multe ori, copilul va creşte cu dor de tată.

În cantităţi mult mai mici, s-a întâmplat să simt şi eu asta. Mereu am decis ca oamenilor dragi să le ofer cadouri personalizate pentru că ştiu că vor aprecia mai mult: un calendar cu poze amuzante din călătoriile noastre, o diplomă înşirând toate calităţile lui de jucător de Scrabble, o insignă pe care scrie acel cuvânt pe care adoră să îl audă şi, poate cel mai important, mici filme care să cuprindă toate amintirile pe care le-am adunat în anii de prietenie.

În schimb, cu mici excepţii, eu nu prea am avut parte de lucrurile acestea. Nu mă plâng, au fost mereu drăguţi şi au ascultat cu atenţie cam de ce anume aş avea nevoie sau ce îmi doresc cu ardoare, iar în cadoul frumos împachetat găseam mereu acel ceva. Dar, fiind înnebunită după cuvinte şi după lucruri care te fac să plângi, am crezut că o să primesc şi eu o dată un lucru care să mă facă să inund camera de emoţie; dar explicaţia primită a fost mereu „tu te pricepi cel mai bine la astfel de cadouri”.

Aşa că mă resemnez: ce ştim să oferim cu drag şi cu muncă celorlalţi, nu vom primi noi niciodată. Dar nici recompensa noastră nu poate fi de neglijat.

Voi ce credeţi, are cizmarul papuci?

Sursă foto: thecolor.com

Share
Carmen Păun
Carmen Păun
Sunt o femeie abia ieșită din adolescență și care încă învață care e treaba cu viața de adult. Deși uneori pot părea agitată sau nerăbdătoare, să știți că sunt foarte prietenoasă și îmi place să râd cu poftă, din tot sufletul, cu gura până la urechi. Sunt proaspătă soție și mamă de fetițe frumoase foc (încă mai am de învățat cum vine asta), fiică, soră și am o pisică obraznică pe care o ador.

4 Comments

  1. Carmen Gherca says:

    Asa-i Teo, cizmarul nu are niciodata papuci, stai linistita!

  2. Georgiana Vieru says:

    Teo, cred ca tot noi ramanem cu bucuria cea mai mare, respectiv bucuria de a darui!

  3. Dana says:

    A-ha-ha! Articolul asta parca mi-ar fi dedicat. Mi-ai plasat atat de multe argumente incat as scrie vreo 10 articole motivationale 🙂 Pe scurt:
    1. “Meseria e bratara de aur” – mmm, da! Dati-mi un termen in care puteti purta o bijuterie ZILNIC: un an, doi… Persoanele din anturaj probabil va vor invidia ca o detineti, chiar si peste 5 ani; pt ei poate i-un standard imposibil de bifat iar pt voi i-un cotidiat nesemnificat deja.
    E practic acel “lucru” pe care-l urmaresti sa-l obtii, ca apoi sa-l consideri rutina (valabil sub toate aspectele vietii)

    2. Tot cu un exemplu ca sa fiu cat mai relevanta: fac tratamente faciale aproape zilnic, dar va dau cuvantul meu ca eu, personal, nu am apucat sa-mi fac unul de vreo 2-3 ani! Haa, nu va minunati! Ati intelege doar daca ati fi in locul meu. In primii ani, cand totul era wow pt mine, nu trecea saptamana fara. Nu ca n-as avea nevoie! Dar raspunsul/motivatia mea este f. reala: imi permit sa aman atata timp cat am la indemana zeci de variante sa “repar”… pe care le pot scoate ca un as din maneca, atunci cand voi avea pe bune nevoie 🙂
    Probabil ca asa e si cu soferul/bucatarul… nu se incurca cu lucruri derizorii pt el, sigur nu le vede sau apreciaza pe masura… el intotdeauna va interveni in situatii extreme pt “profesia” lui, situatii pe care standardele proprii le claseaza la cinci stele.
    Asta nu inseamna ca sprancenele sau fata mea sunt jale. Lumea imi spune ca sunt cel mai bun exemplu, dar credeti-ma ca pt mine (in afara de mana formata) sunt la limita bunului simt 🙂 Concluzia o trageti voi…

    As mai avea multe de spus, dar va ocup o groaza de spatiu pt un comment 🙂

  4. Teo Grigorie says:

    @Dana, tu stii cel mai bine cum e. Dar si cand te gandesti ce lucuri frumoase le oferi celorlalti 😀
    @Carmen, asta e, trebuie sa ne obisnuim 🙂
    @Georgiana, ai dreptate, e frumos sa daruiesti dar cateodata, e frumos si sa primesti 😀

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.