E amuzant cum experiențele vieții ne fac să ne schimbăm părerile de la an la an. Să vă explic! Acum mai bine de doi ani scriam pe Belva un articol intitulat ”Și cu numele meu cum rămâne?”. Articol în care susțineam eu sus și tare că dacă m-aș căsători și mi-aș schimba numele nu aș mai avea aer să respir, pentru că aș simți că mi s-ar lua identitatea. Acum, uitându-mă în urmă pot spune cu mâna pe inimă și cu mâinile în cap: ”Ce copchil eram!”.

Ei bine, ce-i drept, atunci aveam în cap doar carieră și credeam cu mare convingere că împlinirea mea nu vine din stabilitatea unei familii, ci din siguranța unei cariere. Și mai credeam eu așa că eu reprezint numele meu și numele meu mă reprezintă pe mine.

Ce cred astăzi? Păi, cred că toată faza asta cu numele e un mare rahat și că a venit momentul să pun familia pe primul plan. În vara lui 2013 m-am căsătorit și mi-am dat seama încă de atunci că fericirea mea nu vine dintr-un nume la care am muncit atâția ani, ci vine din ceea ce mă face pe mine împlinită. Și acum nu mai pot eu de nume. Pentru că mai presus de orice, contează cine îți este alături în tot ceea ce faci, cine te motivează, cine te sprijină, cine te trage de mânecă, cine te face să zâmbești în fiecare zi. Și asta te face până la urmă cine ești de fapt.