Cred în suflete pereche. Sper să cred şi la 101 ani sau câţi voi trăi. Ştiu că deja un zâmbet ironic ţi-a răsărit pe chip şi dai din cap a dezaprobare.

Cine mă aude pune credinţa mea în suflete pereche pe seama desenelor de Disney. Cine mă cunoaşte mai bine pune asta pe seama cărţilor în care mă cufund.

O fi o credinţă oarbă şi păguboasă. Este posibil să fac parte din acei naivi inadaptaţi care nu concep pragmatismul într-o relaţie. Posibil. Dar cum să accept că bărbatul pe care îl aleg pentru tot restul vieţii se va plictisi de mine într-o zi? Cum să cred că vom avea mese lungi şi reci…fără cuvinte? Cum să îmi doresc aniversări la restaurant la care nimeni nu spune nimic şi fiecare se gândeşte la ale sale?

Cum să înveţi un copil ce este dragostea dacă tu şi omul tău nu vă ţineţi de mână? Dacă nu vă alintaţi?

Pragmatismul din relaţii se traduce în conversaţii despre facturi, canale TV, noul model de blender apărut sau reducerile de pe emag. În nopţile de stat cu spatele la celălalt şi cu gândul aiurea, în frustrări, în rochia de mireasă pusă pe tine din cauză că începi să îmbătrâneşti. În copiii făcuţi că aşa este normal, la repezeală.

În mobila nouă de sufragerie.

În zâmbetul fin destinat altcuiva.

În anii în care nu te mai regăseşti.

Şi sentimentele tale unde sunt? Unde este persoana de care te-ai îndrăgostit? Unde sunt fluturii care zburau de nebuni prin stomac. Poate s-au scufundat în cotidian? În ratele prea mari?

Cred în suflete pereche şi sunt convinsă că este cea mai mare armă a mea. Cu care o să bat cotidianul şi pragmatismul. Şi timpul.

Cred…cu toate că timpul trece şi, de la o vreme, este mai simplu să renunţi ca să te afunzi în rochia albă şi să speri că este decizia corectă.