Ninge, ninge, ningea€ de câteva zile. Albul ăsta nesfârșit și focul rotofei din sobă mă îndeamnă la visare. Aşa că, ghemuită într-un pled pufos și un vin fiert alături mă las prinsă în mrejele poeziei.

Azi citesc poezie cu gândul la copilăria troienită în Bucovina.
Azi citesc poezie cu gândul la prieteniile adolescentine cu gust boem.
Azi citesc poezie cu gândul la mama și la copiii mei ca într-un dans nesfârșit de generaţii.

Lângă mine stau înşiruiţi frumos Labis, Blaga€ și musai Nichita. Nichita e un fel de prieten imaginar, un prieten de suflet ce are întotdeauna o vorba bună la îndemână.

“Mă uit în dreapta și-n stânga,
Cu mine însumi mă uit,
Folosindu-mă ca o privire.
Ascult ce se aude sus, ce se aude jos,
Sînt, tot, un timpan armonios.” (N.Stănescu “€œDe-a sufletul”)

Și uite aşa versurile îmi alunecă discret prin sângele fierbinte, imi fac bine, mă întineresc și mă fac să înfloresc într-o zi cu zăpezi nesfârşite.