Stând astăzi la spital, cât mă concentram să pansez un pacient, am auzit cu colțul urechii ceva despre Horațiu Mălăele. Aparent, o colegă încerca frenetic să dea un bilet la spectacolul din seara aceasta. Cu toate că în fața mea era o zi plină până la ora șase, am zis da. 

Nu vreți să știți cum am ajuns. M-am îmbrăcat cu primele haine mai de doamne-ajută de pe umeraș. M-am machiat cu două linii și două perii. Am mers până la teatru într-un ritm de viking. Pe tocuri.

Șiiiiiiiii

”Colegul” domnului Mălăele din Măscăriciul nu a prins avionul spre Iași. Astfel încât a fost doar…el. 

Și toată ora și jumătate a fost absolut genială.

Ne-a spus poante. Ne-a spus povești triste. Ne-a spus anecdote amuzante. Ne-a spus versuri de Stănescu commbinate cu Brumaru. Ne-a spus lecții de viață.

Ne-a făcut să râdem, ne-a făcut să plângem, ne-a făcut să gândim. Dar mai ales ne-a făcut să ne simțim…oameni.

A fost o atmosferă foarte caldă, foarte relaxată, foarte…umoristică. Cum a citat și actorul în această seară: „seriozitatea este singurul refugiu al celui cu o inteligenţă redusă.” (Oscar Wilde)

Mă așteptam la un actor de talia lui să poată improviza, dar nu atât de bine.

Piesa de teatru transformată în recital a fost cireașa de pe tortul unei zile pline de răsturnări de planuri (în bine). M-a făcut să mă bucur de faptul că „îmbrățișez haosul universului”.

Sursa foto: bazavan.ro