Eu nu stau niciodată, dar nici de PLECAT așa, de-odată, nu mă îndur. După toate articolele mele despre petrecerea cu ocazia cancerului, cred că un titlu din ăsta, așa, cu PLECAT-ul, te cam face să intri la bănuieli. Te-am ghicit!

Ei, uite că am să profit de curiozitea ta. E un titlu de carte. Plec, de Cristina Andone.

Eu recenzii nu prea am timp să fac, chiar dacă aș face bine să mă concentrez mai abitir. Și nici asta nu e o recenzie, că abia am trecut de jumătate cu cititul. Și nici cartea nu e a mea, e a Irinei, e de împrumut. Dar Cristina & cum i-a lăsat taică-su numele – Andone (că a mai avut un nume, dar l-a lăsat), e o figură care mă face să mă gândesc la ea prea des cu prea multă admirație. E o tipă dată dracului de mișto ce e! (scuze, Cristina, dar formula cu “dată dracului” e practic de neînlocuit în limba română!).

Uite, ca să nu te las cu o curiozitate nesatisfăcută, aici găsești o recenzie tare bunuță, e verificată. Sper că Anca e și autoarea pozei pe care o folosesc în articol. Site-ul este ancasicartile.wordpress.com. 

Nici eu n-am știut până să o cunosc pe Cristina, dar se pare că e chiar un autor apreciat, citit și cumpărat în România, cu peste 120 de mii de exemplare vândute numai la una din cărțile pentru copii. Ia uite aici: Nespupusele (vol. 1), Plec, Poveste muzicală de Craciun, Cum e să fii fată, Povești din pădurea muzicală.

Eu… nu mi-am propus să scriu nici despre Cristina care știe a face cea mai tare lansare de carte ever. E prima lansare după care țin minte și acum, structurat, povestea cărții NESUPUSELE (link spre site-ul cărții, ca să se mai laude și singură). Mint, nu e povestea cărții, sunt povești din carte, spuse măiastru. Neapărat mergi de-o vezi: vei fi mai bogată!

Revin.

Îți mai aduci aminte cum era când te-ai îndrăgostit tare de tot de tipul ăla cu care poate nici nu te mai știi de peste 10 ani? Cum erau fiorii din stomac și din toată ființa?

A venit mama la mine. Urmărește un serial turcesc și am văzut și eu niște scene cu doi îndrăgostiți. Evident, tipul avea o dilemă. Dar atât de bine au reușit să-mi trezescă amintirile îndrăgostelii, de nu mi-am imaginat că mai țin minte!

Băi și ce dor mi s-a făcut deodată de îndrăgosteala asta! Periculos de dor, având în vedere că-s măritată de vreo spre 11 ani. Cu doi copii și un mariaj liniștit și frumos.

Așa de dor, încât mă trezesc spunându-i soțului meu că… că vreau să fiu mai fericită decât sunt acum împreună cu el. În sensul ăla în care mi-e dor să mi se facă din nou curte, să ne bucurăm mai mult, să râdem mai des.

Așa de dor încât aseară, la o petrecere, m-am trezit imaginându-mi că nu-s măritată și că flirtez cu el. Evident, el îmi făcea cu ochiul sau îmi zâmbea cum o face de obicei, și se risipea vraja. Culmea, culmilor!

Am simțit să scriu despre asta împreună cu câteva cuvinte despre Cristina Andone pentru că acum îi citesc cartea Plec (în paralel cu alte vreo zece titluri). Personajele nu au nicio treabă cu îndrăgosteala pe care mi s-a pus mie pata. Din contra, sunt atât de deformațe și anesteziate de la orice îndrăgosteală, încât mă întreb dacă nu cumva am devenit fix ca ele, în timp, cu voia mea și nesilită de nimeni!

Colac peste pupăză, azi era pe fundal melodia Killing me softly, în varianta lui Frank Sinatra. Mă întreabă ficiorul cel mare despre ce-i vorba în cântec. Evident, refrenul se traduce ad litteram ucide-mă cu blândețe cu acest cântec.

Oare o fi posibil să vrea cineva să moară pentru așa ceva (asked the husband)? Pentru ce? Pentru că-i îndrăgostit și apoi părăsit și-l doare de și-a pierdut tot sensul vieții? Normal că da!

Mi-e dor de îndrăgosteală, de fericirea aia superbă care te face să răstorni munți, să debordezi de creativitate, de viață, de sănătate! Mi-e dor, și gata!

Două degete sus dacă îți amintești cum erai cînd iubeai cu foc și patimă și apoi toată mâna jos, pe tastatură, ca să scrii un comentariu de inimă albastră. Ca să nu mă mai simt singura nebună de pe planetă. Mulțumesc!

PS: Cristina, am simțit la tine pasiune și multă iubeală. Inspirație. Cum ar veni, un atelier întreg de creație pe doi umeri de femeie. Și m-am decis să scriu mai des. De asta 🙂

PS 2. Nu am publicat articolul ieri, ci azi. Între timp am avut o insomnie și aproape am terminat cartea. Și găsesc pasajul în care femeia care i-a luat bărbatul Verei (și a lăsat-o cu doi copii mici) se destăinuie chiar Verei:

Vreau să știi că acum nu mai e nimic între noi. Ne-am mai văzut, după divorțul vostru, de vreo două sau trei ori. Dar ceva se rupsese. Chiar dacă eram în Italia sau în insule. Nu mai era acolo vraj aia care îți dă fluturi în stomac… și te face să te simți femeie. Știi cum se zice, trăiești doar când iubești. În rest, doar exiști.

hvkuhgjhfkhvbjhbjkbkj – asta pentru că acum chiar nu mai am nimic de spus. Îi dau Publish. I-am dat!

January 28, 2019

PLEC. Fără puncte de suspensie

Eu nu stau niciodată, dar nici de PLECAT așa, de-odată, nu mă îndur. După toate articolele mele despre petrecerea cu ocazia cancerului, cred că un titlu […]
January 12, 2019

Cum am petrecut de cancerul ăsta – depresia aniversară!

Ziua cea mare a mutării a venit! Nu mai e de-n-tors. Gata cu viața la oraș! Eram prin clasa a șaptea, cred. Îmi plăcea foarte mult […]
December 14, 2018

Cum am petrecut de cancerul ăsta – partea unde spun ce tâmpenii am făcut!

Doamne, ia-i omului Frica și Aroganța, și lasă-l asemeni Ție! Ei, draga și dragul meu, după ce m-am convins eu că treaba cu cancerul e pe […]
December 14, 2018

Cum am petrecut de cancerul ăsta – partea a XII-a

Vineri, 14 Decembrie 2018 Așa începea primul meu articol:  9 ianuarie 2018 – Doamna Șoșu, treziți-vă, haideți, treziți-vă! – blând dar ferm, așa cum știu asistentele […]