Nu ştiu altele cum sunt, dar eu când mă gândesc la situaţiile încărcate de suspans, simt cum mă trec fiorii. Nu înţelegeţi greşit, nu mă înspăimântă ! Dimpotrivă, chiar sunt atrasă de tot ce înseamnă periculos.

Presupun că există momente în viaţa fiecăruia, când normalul devine  banal şi apare dorinţa de a avea ceva mai mult, de a simţi ceva deosebit, ceva intens. Şi tot ce putem face e să ignorăm sentimentul sau să căutăm soluţii, încercând să alungăm monotonia.

Luăm un film de groază,  ne băgăm sub pătură şi simţim pielea încreţindu-se de fiecare dată când apare un maimuţoi urât pe ecran (deşi fundalul sonor ne avertizează de această apariţie).

Dacă nici asta nu funcţionează, mergem la o „partidă” de paintball cu prietenii sau sărim cu paraşuta.

În ultimă instanţă, ne urcăm la volanul unei maşini şi călcăm acceleraţia până simţim sângele cum fierbe în vene.

Numai că toate aceste acţiuni sunt epuizate treptat şi nevoia de a savura adrenalina ne invadează din ce în ce mai tare. Idei negative şi ilegale ne apar atunci în minte şi oricât am încerca să le alungăm, nu reuşim.

Dar când devine totul periculos de interesant? Când depăşim limita “condimentelor” din viaţa noastră?