Nu, nu mă refer la cartea lui Charles Dickens, deşi am citit-o şi mi-a plăcut în mare parte. Mă refer la micile vise personale, gânduri care devin pe parcurs speranţe/aşteptări, scopuri, idealuri.

Eu, de exemplu, nu mi-am dorit întotdeauna să devin un bun jurnalist (dacă nu cel mai bun). Până prin clasa a 8-a, visam să fiu „doctoriţă”, întrucât aveam(şi încă am) câţiva medici foarte buni în familie. De aceea am şi intrat la un liceu de ştiinţe ale naturii, pentru a mă axa pe biologie şi chimie.

Pe parcurs, însă, prin clasa a 9-a, semestrul doi, am prins din zbor o pasiune pentru teatru. Organizam cu ai mei colegi tot felul de scenete, cu sau fără ocazii deosebite. Serbări, aplauze, costume haioase şi cadouri la finalul fiecărui eveniment de acest gen. Toate acestea au condus la un singur gând: „ce fain ar fi să dau la facultatea de teatru”. Dar a fost doar un gând, un vis care nu a luat amploare. Mă încântau aplauzele dar nu destul de mult.

De asemenea, visul de a ajunge medic era încă prezent în mintea mea. Mă încânta un 10 la biologie sau la chimie, dar nici în aceste cazuri nu mă simţeam împlinită. Totuşi, mă gândeam că poate împlinirea totală nu are cum să apară la vârsta de 16 ani şi că, în timp, voi simţi acea satisfacţie la care tânjeam.

M-am înşelat, în schimb…satisfacţia a apărut când nici nu mă aşteptam. Eram prin clasa a XI-a şi urma să dăm test la muzică. Bineînţeles că nu aveam stres, că doar nu era fizică sau matematică…era educaţie muzicală. Zis şi făcut! A venit doamna profesoară, ne-a împărţit câteva foi şi la final a spus : „primele subiecte nu contează foarte mult. Ultimul subiect este cel mai important. Vă voi pune o piesa muzicală şi o să vă rog să scrieţi ceea ce simţiţi ascultând acele note.” Reacţiile din clasă au fost pe măsură : „doamna profesoară, da ce suntem la clasa I să facem compuneri?”. Iniţial şi pe mine m-a bufnit râsul, dar mi-am văzut repede de foaia mea şi am încercat să dau ce-aveam mai bun din mine. Am observat apoi, că pe măsură ce mă lăsam purtată de melodie, cuvintele se aşterneau din ce în ce mai frumos pe hârtie, conturând o poveste pe care nu-mi imaginam a o scrie vreodată. Punând punct, am luat hârtia şi am dus-o la catedră, mulţumită de ceea ce reuşisem să compun, dar nu totalmente satisfăcută.

După cum ziceam, împlinirea aceea maximă, a apărut dintr-odată, ca o lovitură de minge de baschet în moalele capului. A venit şi ziua în care doamna profesoară a adus lucrările. Numai că, în primele 10 minute ale orei, toţi colegii mei aveau lucrarea cu nota proprie în faţă, numai eu nu. Atunci mi-am dat seama că ceva nu e în regulă şi am întrebat unde e foaia mea. Răspunsul a fost un motiv de şoc şi de schimbare a viselor mele la 180 de grade: „Tu eşti domnişoara Cristea, să înţeleg. Avem o problemă! Vreau să-mi spui din ce carte ai copiat textul!”.

Deşi şocul m-a impulsionat să mă simt jignită la început, un zâmbet tâmp mi s-a aşternut pe faţă în secunda doi şi abia atunci am realizat, că nu vreau să devin medic, sau actriţă. Tot ceea ce vreau să fac este să scriu. Cea mai mare speranţă/aşteptare a mea este să ajung o jurnalistă bună, nu de cancan, nu prin pile, şpagă şi relaţii sexuale cu superiorii, ci prin propriile mele puteri. Şi din acea zi, la acea oră, din acel minut am pornit în drumul spre o carieră în jurnalism.

Voi ce mari speranţe/aşteptări aveţi de la voi şi pentru voi?

Sursa foto

 

March 11, 2011

Marile speranţe/aşteptări

Nu, nu mă refer la cartea lui Charles Dickens, deşi am citit-o şi mi-a plăcut în mare parte. Mă refer la micile vise personale, gânduri care […]
March 9, 2011

Telenovelele şi vârsta

De când am aflat care-i treaba cu telenovelele şi până în prezent, am trecut prin câteva etape de apreciere a acestora. Le-am descoperit în jurul vârstei […]
March 7, 2011

Trandafirul, pasiunea într-o floare

Îl găsim în titluri de cărţi, în scene siropoase din filme şi la florării. Petalele sale, aruncate şi într-un peisaj sinistru, îi oferă acestuia o notă […]
March 3, 2011

Amintiri în taxi

Privesc printre picăturile de ploaie ce se preling pe geam…privesc oraşul; locul în care m-am născut, în care am crescut, în care am râs şi am […]